Fast food, fast cars, speed dating, instant messaging. Vrem să concurăm cu viteza luminii? Căutăm soluții pentru a face totul mai repede, nu neapărat mai bine, ba chiar facem confuzie între viteza de muncă și eficiență. Trăim într-o societate în care totul e pe repede înainte și, cu toate astea, în loc să economisim timp, ajungem să nu mai avem timp pentru noi, pentru lucruri de bază precum intimitate, somn, relaxare, sănatate, îngrijire personală.

Să ai timpul și spațiul necesar pentru cunoașterea de sine, pentru a învăța ceva nou, a evolua- a devenit un lux pe care omul modern, prins în cursa pentru un trai mai bun, pentru succes, nu și-l mai permite. E așa de multă gălăgie, atât în jur cât și în interior, încât nu ne mai recunoaștem propria voce, nu ne mai auzim gândurile și nu mai știm să le separăm, să le ordonăm și să facem distincție între cele productive și cele dăunătoare. Nu avem/nu ne oferim timp, astfel că unii apelează la psiholog/coach, pentru a învăța puterea pauzei și a reînvăța să-și trăiască viața în loc să fie trăiți de ea, căutând o logică în tot ce se întamplă și aducând la lumina tot ceea ce subconștientul încearcă să ascundă.

În acest scop, Jordan Peterson recomandă să îți scrii povestea, tocmai pentru a revedea trecutul și a-l înțelege. Să scrii despre trecut te poate ajuta să îți rescrii viitorul. Iar Ray Dalio recomandă să îți notezi deciziile, ca un fel de jurnal, bazat pe considerentele pe care a fost luată fiecare decizie în parte.

Auzim adesea că “cea mai grea luptă este cu tine”, ”prima dată te cucerești pe tine și apoi lumea” sau, altfel spus, că cea mai mare limită a noastră suntem noi. De ce? Autosugestia, puterea gândurilor, tiparele și mecanismele de apărare în care am rămas blocați, zona de confort. Gândul modelează imaginația și dă naștere emoțiilor care conturează realitatea. Ceea ce atragi în viața ta nu poate fi diferit de ceea ce emani, pentru că realitatea se creează din interior spre exterior, nu invers.

Un cal legat de un scaun de plastic nu face diferenta, este asa de educat ca nu are scapare incat nu mai incearca si nici nu poate identifica diferenta. La fel si tu, poate, ai anumite legaminte ca realmente nu exista, sau nu sunt reale, dar sunt invatate.

Prima dată cucerim interiorul nostru!

Doar pentru că ne manifestăm pozitiv, nu înseamnă că într-adevăr gândim pozitiv. Adesea, oricât de mult ne-am dori ceva, în adâncul sufletului nostru știm, simțim, ne așteptăm să nu primim ce ne dorim pe fondul unor credințe de genul: nu merit, nu am muncit destul, n-am eu norocul ăsta, viața nu-i corectă. Iar astfel de credințe, dintr-un singur simplu sentiment, devin un gând cu putere de predicție.

Părinții ne-au spus la un moment dat că nu există Moș Crăciun, dar nu ne-au spus care erau celelalte povești neadevărate ce ne-au fost livrate în postura de copil mic – „tu nu știi”, „tu nu înțelegi”, “nu poți”, „nu ai voie”. Sau povești de genul “viața e grea” ,“viața înseamnă muncă”, “viața înseamnă sacrificiu”, “bărbații nu sunt de încredere”, “nimeni nu te ajută”, “banii nu aduc fericirea” și multe altele care nu sunt adevăruri universale, ci pur și simplu niște vorbe din popor valabile doar într-un anumit context.

Părinții ți-au recunoscut că nu există Moș Crăciun, dar nu ți-au spus că au mai fost și alte povești…

Cea mai timpurie limitare pe care o avem- Gabor Mate o numește traumă- apare timpuriu, ca un nod într-un copac- un copac care poate să se îndrepte, poate să ascundă nodul, dar rămâne mereu acolo. Rămâne parte din tine ca punct nevralgic; chiar dacă îl poți integra și trăi frumos, nodul va fi mereu acolo și oricând poate reapărea și poți ceda.

La fel, orice traumă a noastră ca și copii, creează o trăire, care devine profundă și de bază, o senzație, o frică. Majoritatea acestor traume timpurii sunt despre supraviețuire și pericol. Ajungem să trăim clădind povești în jurul lor. Ați observat că în unele filme rezonăm cu personajele pozitive, în altele cu cele negative.

Ne place acțiunea, sau sentimentalismul, sau peisajele… reacționăm diferit la același lucru. Asta pentru că avem deja povești pe care căutam să le retrăim, să le întărim, și să găsim acele aspecte care le susțin.

Dacă ar fi să comparăm creierul cu un computer, toate aceste credințe false, poveși nefondate, le-am numi viruși sau spam – sunt lucruri cu care un computer, un soft, un creier poate funcționa, dar numai cu măsuri de compensare, cu erori de sistem, cu randament scăzut. Ce-i drept, merge și așa… până la un punct.

Revenind la oameni, în psihologie, analiza tranzacțională îl numește scenariu, filmul pe care l-ai tot văzut când creierul tău era un burete și nu știai că există altă realitate. L-ai văzut, revăzut, până când l-ai asimilat și nu ai lăsat loc de nimic altceva. Mai mult, toată viața ai căutat să potrivești lucrurile în așa fel încât să îți valideze scenariul. Un scenariu care rămâne întipărit și provoacă atracția de scenariu: atragem și facem un soi de „casting” doar cu acei oameni din jurul nostru care se potrivesc rolului cu care ne-am obișnuit. Care e problema cu scenariul? Are același final mereu… Adică e ca și cum ai alege doar drame pe Netflix și apoi te întrebi de ce nu se termină cu bine. Răspunsul – pentru că alegi mereu la fel din obișnuință, conform scenariului învățat și a programării inițiale din copilărie.

Tu ce actor ești? Comedie? Dramă? Acțiune?

Ce îmi zice psihologia și analiza tranzacțională îndeosebi? Faptul că scenariile vin cu credințe care ne limitează , ca niște coduri comparabile cu un mesaj motivațional, cu o vorbă a mamei, care ne ghidează în alegeri.

Care e problema cu toate acestea?

Fără să analizezi ce s-a întâmplat, nu ai experiență, ai istoric!

Singurul mod de a integra, de a te folosi de ceea ce ai trăit până acum, este să analizezi și să schimbi ceva, să iei alte decizii, chiar dacă nu îți par naturale. Naturalul (scenariul, tiparul) te-a adus aici, nu acolo unde ai vrea să fii.

Și dacă nu ar fi suficient acest lucru, apare problema că ajungem să credem povești diferite și să avem contracte diferite. Contract fiind o înțelegere cu noi sau cu ceilalți. Și atunci când ai două înțelegeri diferite, nu poți să fii fericit, pentru că orice faci, lipsește ceva.

Avem contracte logice și atunci ne frământăm neîncetat, avem contracte depozitate adânc și atunci simțim…diferit. Și apare conflictul între minte (care îți indică ceva) și inimă (care își dorește altceva) prin urmare apare neconcordanța, conflictul.

Agitația, stresul și consumul intern sunt simptomele unui conflict între două sau mai multe anagajamente.

Ceea ce vrei să faci acum nu e neapărat ceea ce ți-ai propus sau ce se așteaptă din partea ta. Schimbarea poate însemna nehotărâre, dar poate fi la fel de bine o adaptare la circumstanțele actuale. Orice decizie ai lua, și cei din jurul tău vor fi afectați mai mult sau mai puțin, pentru că suntem parte a unui întreg, trebuie să întelegi și să accepți asta, dar și faptul că pentru echilibru, adesea, orice câștig vine cu o pierdere, o renunțare. Întrebarea pe care trebuie să ți-o pui este: la ce ești dispus să renunți pentru x lucru, se merită?Primul pas în soluționarea unui conflict- indiferent că vorbim de angajamente sau despre nevoi, dorințe, țeluri- este prioritizarea și cântărirea repercursiunilor, a efectelor deciziei tale, atât pe termen scurt cât și pe termen lung. Chiar dacă poți să le faci pe toate, și ce vrei și ce trebuie, nu uita că lucrurile se obțin pe rând.

Începe cu tine, dacă vrei să începi bine!

Dacă viața ta ar fi un copac, tu ești sămânța. Tu îți creezi lumea, viața, e natural să începi cu tine, din interior, să ai grijă de tine, de nevoile tale, pentru a te dezvolta armonios și a da roade. Nu poți cunoaște și înțelege cu adevărat lumea, dacă nu știi ce se ascunde în spatele ochilor care o privesc. Analizează ceea ce faci, ceea ce simți și gândești, ca să știi de unde vii și încotro te îndrepți. Dar fă-o cu sinceritatea pe care crezi că nu ți-ai permite-o nici la preot, nici la psiholog. Și mai ales nu te judeca sau victimiza. În schimb, ce-ar fi să te tratezi cu compasiune? Dacă e greu, dacă te blochezi, cere ajutor, unui specialist -dacă îți permiți-dacă nu, cuiva apropiat cu o experiență de viață mai bogată sau pur și simplu celui care a reușit acolo unde ți pare că tu ai eșuat. Nu căuta scuze, nu îți pune singur piedici, uită-te în oglindă și spune-ți, scrie, ce vezi, cine e omul care te privește înapoi?

Citește manualul, înainte de folosire. Citește-te pe tine și scrie, ca să îți rescrii viața.